Numai cine a coborat, fie si o singura data, in maruntaiele pamantului, poate intelege ce gust, dar mai ales ce pret are, pentru unii, painea de fiecare zi

Masa minerului sta mereu lipita cu un colt de tragedie. Dintoteauna, in asezarile unde se traieste din minerit, ai putut vedea femei in doliu, mereu au umblat vesti triste, pentru ca acolo, jos, in abataj, nimic nu te poate pune la adapost.

Decenii fara numar s-a vorbit de mineri ca despre o lume unde barbatia, vitejia, satisfactiile de tot felul navalisera, parca, sa multumeasca locului pentru bogatia ce o ascundea pamantul. Asa se ocolea adevarul, la mina mereu s-au schilodit oameni, mereu s-au surpat galerii, destui artificieri au dat gres. Dar toate astea s-au stiut cu precadere in coloniile lor, in casele lor niciodata pricopsite. Dupa fiecare tragedie, minerii sunt mai uniti. Dintr-un singur motiv: drumurile lor zilnice sunt izbitor de comune, ca niciunde in alt loc. O alta nenorocire s-a produs in maruntaiele pamantului. Anina este indoliata, au pierit, pe frontul painii, sapte ortaci. E atat de mediatizata tragedia, incat te poti intreba daca in tara asta mai poti sa-ti jelesti mortul altfel decat in direct, pe micile ecrane. În tot raul e si un bine, chemati si nechemati si-au spus parerea.

Autoritatile, nici de data aceasta, nu isi asuma vina. Aflati, chiar si cu putina intarziere, ca minerii au toate conditiile in abataje. Pe ici, pe colo, cate un razvratit mai "chitaie" si spune ca sunt sefi de mina care isi vad doar interesul. Stiti vorba, orice angajat o aude, nu-ti convine... pleaca! Numai ca din gura minei nu te poti intoarce, daca o parasesti, dupa numai cativa ani, esti ca un ratacit. Este chemarea adancului, e ceva in maruntaiele pamantului, dincolo de sclavia obisnuintei, care ii da ortacului sentimentul ca pe lumea asta doar acolo este locul sau. Stiind ca in orice zi isi poate imbraca nevasta, nefiresc de tanara, in doliu, ca isi poate lasa copiii singuri... Un miner, pentru toate acestea, primeste opt milioane de lei pe luna, poate nici atat, motiv pentru care hrana, ce o primesc, la intrare in sut, o franzela si doua conserve mai mici, le aduce acasa.

Pentru un copil, nimic nu e mai bun de mancat, pe lumea asta, decat ce aduce tata cand vine de la schimb si pune, pentru toti, cati ar fi de multi, pe masa. O masa care, mereu, sta cu un colt lipit de tragedie. Astazi, la Anina, cei sapte ortaci, sunt dusi pe ultimul drum. Ce trece, inevitabil, pe langa mina. Se va auzi, chinuitor de apasat, sirena. Asa primesc onorul sclavii obisnuintei.

Renasterea Banateana